“M-am simțit încurajată de una dintre destăinuirile anonime pe care le-am citit recent aici, așa că m-am hotărât să scriu despre experiența mea. Sunt o femeie matură (am peste 40 de ani) și lucrez ca profesoară la una dintre universitățile din România (vă imaginați, din motive lesne de înțeles, că nu pot da nume). La cursurile mele vin studenți din toți anii, inclusiv cei de la cursurile post-universitare, astfel că am ocazia să intru în contact cu o mulțime de tinere. Și de tineri. Trebuie să spun din capul locului că acesta este un subiect tabu și că la școală toată lumea păstrează distanța și secretul, dar asta nu împiedică circulația liberă a bârfelor, cum e lesne de imaginat.
În orice caz, eu am încercat de-a lungul carierei mele universitare să nu amestec viața profesională cu cea personală și chiar am reușit asta mult timp, până când, la unul dintre cursurile mele la care, de obicei, studenții au bunul obicei să lipsească pe motiv că ar fi „plictisitor”, dintre cei prezenți, împrăștiați alandala prin amfiteatru, unul pe care nu-l mai văzusem până atunci mi-a atras atenția. Stătea în prima bancă, nu lua notițe și mă privea ca hipnotizat, cu ochii larg deschiși, de parcă ar fi trăit te miri ce revelație. Inițial, am încercat să-l ignor, dar orice făceam, orice spuneam, îi simțeam privirile de un negru intens, cum efectiv, mă ard, astfel că, până la sfârșitul cursului, eu, ditamai profesoara, am ajuns să mă fâstâcesc, să roșesc și, atunci când ochii ni s-au întâlnit, să-i zâmbesc fără să vreau. Atât mi-a trebuit, acela a fost începutul!
A început să vină la toate orele mele. Habar nu aveam cine era, mi-am dat seama curând că nu avea de ce să vină, probabil că era student la alt profil și, cel mai probabil, nu îl interesa ce aveam de spus. Căci, în continuare, nu își lua notițe, doar mă privea îngrozitor de insistent. Sau, să fiu sinceră și să spun „minunat” de insistent? În orice caz, a durat toată povestea câteva luni. Pe de o parte, începuse să devină dubios, pe de alta, aveam senzația că reușim să comunicăm din priviri într-un mod în care cuvintele nu ar fi putut s-o facă. Poate de asta, în seara acea seară în care am ieșit de la faultate destul de târziu și el m-a așteptat chiar la intrarea la metrou (se pare că-mi știa traseul) și a început să meargă alături de mine fără să spună nimic, am simțit că nici nu avea de ce să procedeze altfel.
Nu știu dacă mă credeți, dar, după o săptămână în care m-a însoțit până pe peron, a avut curaj să se urce în vagon alături de mine, iar eu am avut curaj să-l iau de mână, în momentul în care privirile ni s-au intersectat la fel de intens ca la cursuri. Și, în continuare, niciunul nu spunea nimic. Dacă aș fi văzut asta în vreun film, aș fi zis că totul e absolut fantezist și deloc veridic. Și, cu toate acestea, fix așa mi s-a întâmplat.
Când am ajuns în fața blocului, l-am invitat – tot pe mutește – sus și nici atunci nu a spus nimic, dar nici nu am intrat bine în apartament că, efectiv, a sărit pe mine.
Nu povestesc ce a urmat, pentru că sunt o doamnă, dar, dimineață, când, în sfârșit, codul tăcerii trebuia spart – și asta ca să nu părem chiar doi nebuni de legat – am descoperit că el, de fapt, nici măcar nu înțelegea limba română, fiind un student străin aflat în schimb de experiență!”, apare pe pagina confesiunileuneifeterele.ro
